Aici, unde toti rezidentii numara zeci de primaveri, aici, unde domneste tacerea dupa fiecare apus, aici, batranetea nu mai coincide cu neputinta, ci se traieste altfel. Este mai putin apasatoare si suferinda. Este mai dulce… asa ca platourile cu dulciuri multicolore, ce orneaza imbietor, fiecare masa de pranz.

Totul se datoreaza conducerii care, cu o deosebita grija pentru cei de varsta a treia, se preocupa de confortul si de bunastarea ”locatarilor”. Personalul medical si auxiliar, atent selectat, isi dedica fiecare minut din programul de lucru, lor, bunicilor, multi dintre ei profund afectati de dizabilitati.

In prima zi de primavara a acestui an, odata cu primele raze de soare, soarta mi-a purtat pasii chiar la caminul de batrani privat Casa mea Eden. Mai mult de nevoie, trebuia sa vizitez o vecina, in legatura cu o problema notariala... chestii complicate si nu are sens sa intru si in alte amanunte.

Ma asteptam sa descopar aceeasi atmosfera sumbra despre care se spune ca invaluie orice institutie de genul... dar nu si aceasta... In schimb, spre surprinderea mea cea mare, m-a napadit asa o prospetime, o liniste si armonie, cum nimeni n-ar fi crezut sa domneasca peste un loc vazut mai degraba al abandonului si singuratatii.

Aproape ca nu-mi credeam ochilor... Si da, pe moment, am si uitat scopul adevarat al vizitei. Dar am revenit. Cu politete, m-am adresat responsabililor unitatii si in cateva cuvinte mi-am argumentat intrarea neanuntata.

O doamna in halat m-a insotit pana in sala de mese, unde cuminti si rabdatori, stateau asezati chiar ei, bunicii. Dintr-o privire, am localizat-o si pe vecina mea... singura pe lume. Desi nu avea o varsta atat de inaintata, din motive usor de inteles, s-a vazut nevoita sa se retraga intr-unul dintre cele mai primitoare camine de batrani private ridicate pe meleagurile bihorene.

Cu ochi zambitori, mi-a facut semn sa iau un loc in capul mesei, rezervat doar oaspetilor. Cu indrazneala, am raspuns pozitiv indemnului. O clipa mai tarziu, o alta doamna in halat, probabil de la bucatarie, cu multa amabilitate, mi-a servit ceaiul aburind... delicios... insotit de clasica feliuta de lamaie si cutiuta cu miere.

Nu am gasit vreo urma de mediu ostil, de ingrijitori isterici sau de asistente cu inima de piatra, asa cum stiam din vorbe doar, ca as fi gasit pe vremea ”epocii de aur”... Dar inca de la intrare, am descoperit un mediu cald si primitor, cu bunici zambitori, pe chipul carora am putut citi multumirea si nicidecum resemnarea, asa ca in alte timpuri.

Mi-a mers la suflet toata aceasta priveliste, deloc inerta, deloc banala, deloc sumbra. Nu as fi putut sa pastrez pentru mine toate aceste emotii pozitive, ce m-au cuprins imediat ce am trecut pragul celui mai dragut si cochet camin de batrani privat din Bihor.

Sa fie doar o parere subiectiva sau lucrurile stau intocmai cum le-am descris? Va invit sa le faceti o vizita... chiar fara un motiv anume. Pe langa bucuria de a va putea regasi, poate, bunicii pe care nu i-ati avut niciodata, veti descoperi o realitate cu totul diferita de legendele urbane ale unei epoci de mult apuse.

Veti descoperi un loc pe care, oricare dintre noi, il poate numi ”acasa”. Si pentru multe persoane de varsta a treia, deja este... este ultima casa, ultima ce le va gazdui trupurile si sufletele inainte de trecerea spre lumea de apoi...