Azile de batrani comuniste - Amintirea altor epoci

Cu acordul conducerii Casa mea Eden, unul dintre putinele azile de batrani private din Bihor, mi-am permis sa interactionez cu bunicii cazati aici. Spre multumirea ”gazdelor”, totul s-a petrecut cu cea mai mare discretie.

Insa curiozitatea, un defect profesional as putea spune, am adus-o cu mine, ”la pachet”. Pe tot parcursul aventurii mele de o zi in centrul pentru varsta a treia, am incercat sa aflu cat mai multe si de la persoanele angajate.

Nu mica mi-a fost uimirea sa descopar un azil de batrani despre care merita sa le povestesc si altora, demn de incadrarea Romaniei pe lista statelor europene.

Pentru ca mi-ar fi fost imposibil sa concentrez intr-o singura postare impresiile tuturor celor intervievati, m-am oprit la amintirile unei persoane speciale, care ar putea fi bunicul sau strabunicul oricaruia dintre noi:

Nu cred ca-mi amintesc cati ani am. Sa tot fie vreo 90... sau poate peste... cine mai stie? Memoria mai imi joaca feste... Insa stiu ca sunt deja 2 ani de cand Casa mea Eden a devenit noua mea casa.

Mi-e greu sa ma exprim... de scris nici nu mai poate fi vorba. Am fost bolnav... rau... inainte ca nepotii sa ma aduca aici. Nu mai aveau cum sa ma ingrijeasca. Sunt plecati peste hotare... cu totii. Dupa ce si sotia mi-a murit, am ramas singur.

La inceput, nu am vrut sa ma internez. Credeam ca este un azil de batrani ca pe vremea comunistilor. Le cunosc eu prea bine. Ani de zile am transportat painea pana in incinta centrului despre care nu vreau sa vorbesc chiar acum. Si mai ca le plangeam de mila nefericitilor mereu infometati si umiliti, mereu cu ochii plini de lacrimi.

Il ascultam, privindu-i pe furis trasaturile pronuntate, cu ochii mici si aspri, cu sprancenele rasfirate si fata puternic ridata nu doar de multimea deceniilor, ci si de amaraciunea de a fi supravietuit unui regim in care libertatea nu era decat un subiect tabu.

Apoi, pret de o clipa, s-a asternut tacerea, atat cat sa-si stearga dara de lacrimi de pe obraz. Si cu capul usor inclinat, apasat parca de durerea amintirilor despre caminele de batrani din trecut, mi-a zambit.

Dupa albul ochilor, mi-am dat seama ca nu ma vede... privea in gol... Si fara sa vreau, ochii mi s-au umezit. Puternic miscata de imaginea bunicului din fata mea, l-am imbratisat.

Era si el bunicul cuiva... Un gest de afectiune nu avea cum sa fie vreodata de prisos, chiar daca venea din partea unei persoane straine, asa ca mine.

Aici, am intalnit oameni minunati, oameni cu suflet mare, care imi ofera zi de zi, toata dragostea lor. Aici ma simt acasa... Sunt norocos ca vremurile s-au schimbat... doar in bine... cel putin pentru noi, cei obositi sa mai continuam numaratoarea anilor.

Nu are sens sa mai reproduc cuvintele care, trebuie sa recunosc, m-au miscat profund. Daca acelasi dialog l-as fi avut in urma cu vreo 40 de ani, cu un rezident al caminelor comuniste, sigur as fi dat peste o multime de suflete pustiite de umilintele, foametea si de mizeria care domnea de altfel, in toate institutiile de stat similare.

Pe-atunci erau prea multe nereguli comparativ cu ceea ce inseamna azi, un centru pentru varsta a treia. Acum, cu toate serviciile de curatenie si igienizare, cu serviciile medicale si cele auxiliare, grija pentru bunicii ajunsi la varsta senectutii, nu mai este o problema despre care nimeni nu vrea sau nu poate sa vorbeasca.

Asa cum am constatat la fata locului, institutia aduce mai degraba cu o structura ce combina luxul hotelurilor de 4 stele si confortul primitor de-acasa. Peste tot persista o atmosfera serena, benefica persoanelor trecute de mult de anii pensionarii, care au nevoie sa-si traiasca ultima perioada a vietii in cea mai deplina liniste, fara stresul si grija zilei de maine.

Elena

Lasă un comentariu

Asiguraţi-vă că introduceţi informaţiile necesare unde este indicat (*). Codul HTML nu este permis.

Inscrie-te la Newsletter si vei fi la curent cu ultimele noutati!