Nu mi-e frica de batranetea la azil, ci doar de singuratate…

Cu ceva vreme in urma (perioada este mai putin relevanta), am regasit la azil o pereche de batranei simpatici foc. La prima vedere, mai gata ca nu le putea da cineva adevarata varsta. Pentru ca nu si-o aratau, in ciuda deceniilor care, vrand-nevrand, si-au pus amprenta peste sufletele lor. Dupa o discutie ”face to face”, nicidecum programata, nu am putut sa nu-i indragesc pe loc… ei pe mine la fel. Aveam senzatia ca stau de vorba cu bunicii pe care nu am avut norocul sa-i cunosc vreodata si nu cu acest cuplu cazat la azil, practic, niste straini pentru mine.

Plecati prea devreme de pe aceste meleaguri pamantesti, catre cele sfinte, bunicii mei si-au lasat in urma copiii si cei cativa nepoti (cu mine printre ei). Dar avand la acea vreme o varsta mult prea frageda, nu retin o minima frantura de amintire despre sau cu ei. Noroc cu fotografiile, pastrate cu atata drag de parinti…

Si totusi, desi nu i-am cunoscut (sau mai bine-zis nu-mi amintesc), trebuie sa recunosc ca mi-au lipsit mangaierile lor. Si mi-au lipsit istorioarele povestite la gura sobei… si compania lor in casuta de la tara… si mancarica aburinda… Si toate, cate si mai cate…

Intotdeauna am pastrat imaginea lor in minte, o imagine ”confectionata”, ce nu aveam de unde sa stiu cat de mult se apropia de ceea ce au fost ei, candva, pentru parintii mei si ce-ar fi putut sa fie pentru mine.
Fie-mi scuzata paranteza… Se pare ca m-am indepartat cam mult de batraneii simpatici din azil, despre care am inceput sa va vorbesc… Dar, asa cum va veti lamuri si singuri, totul are o legatura. Deoarece nimic in univers nu se intampla degeaba. Totul are un scop.

Am inceput sa-i vizitez zilnic. Le faceam cumparaturi, ieseam impreuna… Am fost chiar si plecati, toti trei, asa ca o adevarata familie. Cu acordul conducerii, ne-am bucurat de o mini vacanta si de cateva weekenduri minunate, departe de azil.
Chiar am ajuns sa-i indragesc, asa cum nepotii isi indragesc propriii bunici. Si le-am daruit intreaga mea afectiune, cea pe care nu am avut vreodata norocul s-o daruiesc vreunui bunic. Iar din partea lor am simtit acelasi atasament sincer, neconditionat, ce parea ca avea sa dureze cel putin pana la sfarsitul veacurilor.

Doar parea…

Daca ati bagat de seama, printre randurile mele, se ascunde un adanc regret. Parerile de rau chiar exista… Pentru ca pana la urma, nimic nu dureaza o vesnicie, iar lucrurile cu adevarat frumoase par sa fie primele care iau sfarsit. Asa e legea firii… si a naturii…

Relatia ce s-a infiripat intre noi, m-a marcat nespus, motiv pentru care am decis sa-mi impartasesc experienta si mai ales trairile interioare cu voi. V-o impartasesc voua, care, din variate motive, cu voie sau fara de voie, v-ati internat parintii si bunicii la azil. Insa din motive neintelese inca, i-ati dat uitarii si ati decis sa va vedeti linistiti de vietile voastre.

Poate ca in adancul sufletului, erati convinsi ca ati facut ceea ce trebuia la momentul respectiv… Poate ca ati fost siguri ca acolo aveau sa fie cel mai bine ingrijiti. Iar aici nu ati gresit deloc, dimpotriva.

Da, sunt foarte bine ingrijiti. In permanenta exista cineva care se ocupa de ei, indiferent daca este vorba despre o simpla nevoie fiziologica sau de o neputinta debilitanta. In permanenta au activitati de socializare, intre membrii aceluiasi camin de batrani sau cu participarea apartenentilor si a altora din afara.

Dar dincolo de confortul permis de conditiile in care sunt cazati, dincolo de garantia ca vor fi ingrijiti pe masura necesitatilor pe care fiecare le are, deja trecuti de prima si a doua tinerete, le lipseste ceva. Iar acel ”ceva” face mai mult decat toate la un loc.

Intr-una dintre zilele de confesare reciproca intre mine si bunicii mei ”adoptivi”, cred ca pe la inceputul ”relatiei” noastre, m-au marcat profund spusele unuia dintre ei:
”Nu mi-e frica de batranetea la azil, acesta este doar cursul normal al vietii, caruia trebuie sa ne supunem. Venim pe-acesta lume cu sufletul si mintea neprihanite si avem datoria sa le pastram la fel, pana la capat. Insa tare mi-a fost si-mi este teama de singuratate. Nimeni nu merita sa plece de unul singur, oricine ar fi el.”

Din acea clipa, am stiut ca am trecut pragul respectivului camin de batrani, pentru a putea alina doua suflete solitare, ce tanjeau dupa afectul cuiva, dar care nu mai aveau lacrimi sa-si planga tristetea de a fi ramas singuri pe lume.

Batranii de la azil, lipsiti de apropierea familiarilor (fie ca este vorba despre frati, copii sau nepoti), sunt condamnati la singuratate. Este vora despre o singuratate prematura, ce vine inainte de vreme, cu multa durere si suferinta pentru sufletele lor, si asa slabite de sumedenia deceniilor, ce nu iarta, ci le grabeste trecerea catre ”lumea de dincolo”.

Nu degeaba, despre singuratate, se spune ca este cea mai grea boala dintre toate, la orice varsta. Pentru ca doare nespus… Iar singurul sau leac consta in afectiunea sincera, durabila, neconditionata, imposibil de compensat cu un alt bun material ori de alta natura.

Cuplului de bunici fara nepoti de la azil, caruia i-am dedicat pe de-a-ntregul aceasta postare, marturisesc cu seninatate si pace in suflet, ca intr-un final, nu i-a lipsit nimic, in special dragostea mea, sincera si devotata pana in ultima clipa.

Iar drept rasplata, pe langa fericirea ce le-am citit-o zi de zi in ochi, au reusit sa castige nepotul pe care si l-au dorit dintotdeauna, iar eu, bunicii pe care nu i-am avut niciodata…

In concluzie, nu uitati ca nimeni nu este cadorisit cu nemurirea. Insa daca peste ani si ani, mai mult decat orice, va veti dori afectul celor dragi, nu uitati sa le daruiti de pe acum, parintilor si bunicilor vostri, aceeasi dragoste sincera. Si orice ar fi, salvati-i de singuratate! Fiti prezenti langa ei si nu incetati sa le aratati cat sunt de importanti pentru voi! Desigur, inainte sa fie prea tarziu…

Lasă un comentariu

Asiguraţi-vă că introduceţi informaţiile necesare unde este indicat (*). Codul HTML nu este permis.

Inscrie-te la Newsletter si vei fi la curent cu ultimele noutati!